Pagini

Bani inapoi la fiecare cumparatura.

sâmbătă, 29 noiembrie 2014

Eu nu am strigat în gura mare, eu am scris...poezie de Valeria Mahok

Eu nu am strigat în gura mare, eu am scris...

Eu, nu mi-am strigat în gura mare fericirea nebună,
atunci când îmi clocotea în pieptul tânăr gata să-l rupă,
de frică să nu mi-o deoache oamenii răutăcioşi,
dar am imortalizat-o în cuvinte simple,
pentru voi, ce-i care mă înţelegeţi cu adevărat.
Pentru că, rucsacul iubirii oricât ar fi de greu,
merită cărat în spate toată viaţa.
Nici durerile sufletului nu mi le-am strigat în gura mare,
deşi tare aş fi vrut să o fac, ca să-l scap de poverile lui,
dar m-am bazat pe credinţă,
toiagul de sprijin al oricărui handicap.
Apoi mi-am zis:
oare, cui îi pasă de zbuciumul meu sufletesc, cu adevărat?
Cui, să mă plâng? Mai bine scriu...
Durerea altuia este cea mai uşoară durere,
pentru că nu o simte decât cel care o are.
Nici singurătatea firii sau ura împotriva viselor neâmplinite,
nu le-am strigat în gura mare,
de frică să nu par excentrică în faţa oamenilor,
care abia aşteaptă să mă etichiteze,
oameni, care se mulţumesc doar cu sinteza de suprafaţă a lucrurilor
şi mai puţin cu motivaţia sau profunzimea lor.
Astfel, am învăţat să-mi pansez singură sufletul,
învelindu-i rănile cu balsam creştin.
Aşa am reuşit să-mi stăpânesc de multe ori, puhoiul lacrimilor amare,
gata oricând să se reverse, la cea mai mică slăbiciune a mea
şi am inţeles, că sunt lecţiile mele de viaţă,
care mă ajută să mă inţelepţesc mai repede,
pentru că nimic pe lume nu e întâmplător.
Toate lucrurile au un scop precis, care anume, e greu de ghicit...
Aşternându-mi pe hârtie, cu sinceritate, toate gândurile bune sau rele
mi-am uşurat sufletul împovărat de toate greutăţile vieţii.
Ea, hârtia, mi-a suportat astfel
toate bâlbele scrise cu emoţie sau agramat,
pe când majoritatea oamenilor îmi vânează doar greşelile făcute
şi mai puţin conţinutul sau tensiunea adevarată a cuvintelor sau a faptelor.
În scris stângaci şi în muţenia gândului
mi-am găsit un refugiu faţă de cei din jur,
care nu-mi suportau liniştea enigmatică dobândită cu mare trudă,
dar nici frumuseţea interioară câştigată în timp,
care-mi luminează sufletul şi faţa cu lumina ei discretă,
ascunzându-mi sensibilitatea firii.
Punându-mi deseori ca scut de apărare un comportament jovial,
am scăpat de iscoadele rele gata să-şi devoreze prada,
asemenea peştilor Pirania, pentru a compara răutăcios coeficientul de nefericire a lor cu al meu sau cu al celor din jur.
Şi vai de acei oameni pe care nefericiţii îi vor simţii fericiti...
Eu nu am strigat în gura mare, frustrările vieţii mele sau bucuriile ei,
eu le-am imortalizat modest, în scris,
pentru că ele, bucuriile şi durerile mi-au şlefuit latent caracterul
şi m-au înălţat spiritual, pentru oamenii dragi, din jurul meu.
Eu nu am strigat în gura mare, eu am scris...,
numai ce am trăit şi simţit cu adevărat,
pentru că eu mi-am descoperit un alt capriciu al firii mele
mult mai frumos şi mai înalţător
decât toate celelalte lăsate în urmă,
credinţa în Dumnezeu,
ocrotitorul şi puterea oamenilor sinceri, cinstiţi
şi a celor care cred cu adevărat în El.